Preambulul la ce urmeaza nu vine sa justifice din partea mea nimic, nici sa-mi cer scuze pentru ceea ce am facut, pentru ca prin natura mea nu fac lucruri rele, pentru a ma simti vinovat cu ceva in fata cuiva. Cand prin 1994 a trebuit sa-mi fac o autobiografie completa, ce trebuia prezentata unui number one politic al acelui moment, cand la rubrica de activitate politica, am spus tot, absolut tot, cine a preluat foile scrise si semnate de mine, a facut o figura, de parca mi se comunica sentinta spre decapitare. Atuncdi, ca si acum, tot asa am sa procedez, sa scriu exact asa cum au stat lucrurile. Sa vedem daca exista cineva care sa vina si sa spuna ca a fost nedreptatit sau din cauza mea a suferit in vreun fel. Nu mi-e rusine de mine, nu mi-e rusine de ceea ce am facut si tocmai de aceea voi spune ceea ce a fost, colorat posibil dar inexact in niciun caz. Daca am documente, le voi pune sub forma scanata sau daca am poze le voi arata, caci nu am nicio duma pe acest subiect. Politica m-a ajutat in evolutia mea, fara a ma imbogati din asta pentru ca trebuie sa fii croit spre asa cea.
Am cunoscut fel de fel de oameni si am avut ocazia sa vad caractere sau de cele mai multe ori lipsa de caracter a unor persoane. politica este un exercitiu de verificare a verticalitatii, de a vedea daca esti un om puternic si mai ales de a face teste de verificare a capacitatii de a evolua in conditii dintre cele mai speciale.
A fi pionier insemna in anii grei de dupa razboi, foarte mult. Cel ce primea aceasta calitate purta la gat o cravata si o insigna. Era un cadru festiv in care elevul devenea pionier. Trebuia sa ai rezultate foarte bune la invatatura pentru a fi selectat sa devii pionier. Lupta era pentru a fi pionier in prima serie. Despre intamplarile de atunci nu as vorbi mult dar totusi trebuie spus cate ceva. Premiul intai s-a dat in clasele I - IV dupa criterii bizare rau de tot. O dovedeste faptul ca premiantii intai de atunci au evoluat extrem de sinuos. Tot asa a fost si cu primirea in randul pionierilor in prima serie. Drept care am fost primit in seria a doua, impreuna cu prietenii mei cei mai buni. Parintii nostri nu contribuiau cu nimic la serbarile cu tombola organizate de directorul de atunci Gheorghe F., care facea si rolul unui personaj biblic in biserica o data pe an, primavara. Eram copil atunci si cand in sala de clasa s-au adunat toti elevii, iar cei care deja erau pionieri si se mandreau cu asta foarte mult, a venit presedinta de unitate, o eleva de la seral, a fost un mic ceremonial cu steagul unitatii, cu grupa de pionieri. rand pe rand ne-au strigat, ne-au pus sa juram cu mana pe drapel:
Eu, tanar pioneir al republicii Populare Romane, ma angazez... spuneam in fata cui ne angajam si enumeram ce ne angajam sa facem. Nu am semnat nimic. Dupa aceea ni se punea cravata la gat si ni se agata insigna de pionier pe camasa in stanga. Se ziceau si niste vorbe de salut: salut voios de pionier la care se raspundea parca: tot inainte!. Eram tare mandru de mine ca devenisem si eu pionier. Mai ramasesera in clasa destul de multi elevi care nu erau pionieri si isi asteptau randul. Pe vremea noastra nu se mergea nici la Doftana, nici la vreun muzeu si nici la vreo statuie de comunist pentru a primi cravata de pionier. Nodul de la cravata era altfel decat cel rusesc si multi copii faceau pe vitejii de a-si face la cravata nodul rusesc, nod foarte asemanator cu nodul de la cravatele barbatilor. Era un mare risc si imi amintesc ca un coleg a facut nod rusesc si sefa de detasament, care era o seralista intarzaiata, chiar i-a luat cravata mititelului, fiind mare jale atunci.
Era si o poezioara:
Salut voios de pionier,
Cu insigna-n portofel
Si cravata-n sifonier.
Odata facut pionier, elevul participa la activitati specifice. Erau adunarile de detasament, erau adunarile pe unitate, cu drapel, cu trompeta si erau numai pionieri. Trebuia si o uniforma, camasa alba, pantalonii foarte inchisi si lungi si pantofi de asemenea, inchisi la culoare. Tarziu a aparut chestia cu basca si cu insigna prinsa de aceasta. Si atunci, ca si acum, erau excese de zel, ceea ce a dus uneori la atitudini nefireti ale unor elevi impotriva altor elevi. Asa s-a facut ca fetita unui securit, mare sefa de detasament a procedatr la luarea cravatei unui coleg, al carui tatic era superbarosan la regiunea de partid. Cred ca taticul cel maior si-a inghitit nu numai limba, datorita nesabuintei fiicei, intrucat, partidul era cel mai tare. Nu glasuia poezia cu partidul e-n toate, in cele ce sunt si-n cele ce maine vor rade la soare?
Aveam dreptul de a merge la casa pionierilor de pe 1 Mai, la cercul de pictura. Acolo mi-a placut mult si am avut ce invata. veneau acolo copii din familii cu standard ridicat, cunoascatori de limbi straine, copii insisi aveau o cultura buna pentru ca banuiesc ca aveau si o biblioteca in casa, in timp ce eu imi faceam singur biblioteca mea, carte cu carte. Domnisoara Bumburici ne-a invatat sa desenam, sa facem lucrari la traforaj si sa facem capete de papusi din fasii de carton udate si lipite cu coca (Papier Mache). Am si participat la un concurs pe tara, organizat de revista LUMINITA, concursul se numea Asa-i la noi. Eu am facut o casa si am primit o mentiune. Era o casa simpla, asa cum o vazusem eu pe a bunicii din partea tatalui, cand pe la 7-8 ani m-a luat cu el la tara, in comuna Cocu de Arges.
Tot ca pionier am participat la stransul de fier vechi si de cioburi de sticla, grupa din care am facut parte fiind recompensata cu o excursie la Sinaia si Bucuresti, unde am vazut Muzeul Peles si Muzeul de Arta. La anii aceia era prima mea plecare undeva si m-am minunat sa vad actul de abdicare al regelui, sa vad Pelesul si sa raman mut in fata tablourilor vazute numai in carti. Am intrat si intr-un anticariat si imi amintesc ca acolo am vazut carti groase si vechi dar si desene in tus ale lui Grigorescu. Nu costau mult, dar eu aveam in buzunar 10 lei, cu care nu mi-am cumparat nimic, pentru ca ma gandeam sa ajung acasa sa cumpar filme si solutii de developat poze facute cu aparatul unui prieten. Viata mea de pionier a fost banala, neavand ambitii de a ma remarca printre colegii de clasa prin a fi mai cu mot. Imi era de ajuns cand ma ridica profesoara de romana si ma lauda pentru compuneri din cand in cand sau doamna de desen arata clasei ceea ce facusem eu pe foaia de desen, laudandu-mi talentul sau eram deosebit de incantat ca nu ma izbea cu capul de tabla nici profesorul de matematica, nici profesoara de fizica, desi solutiile date de mine desi nu erau geniale, erau rapide si corecte pana la un punct.
Am avut eu si niste poze intr-un album de familie dar care s-au pierdut datorita conditiilor ce au precedat si urmat demolarii casei parintesti si imprastierii noastre catre cele patru vanturi.
UTC-ist era deja o carte de vizita. Fiecare constientiza ca numai asa sunt create premisele unei evolutii. Deja in 1961-1962 se vedea cu ochiul liber ca Romania are un anumit drum, drumul comunismului, cu oameni care munceau, cu tarani in CAP si cu o intelectualitate care fie declama scurta lui Stalin, fie se pierdea in lungi sedinte de demascare a celor care sabotau noua orinduire, demascarea fiind forma de a rezolva probleme strict legate de evolutie, pentru ca principiul: ridica-te tu sa ma asez eu, este cel mai productiv in vremuri tulburi, de asa-zise transformari profunde, revolutionare. Viata a dovedit ca fotul a fost doar un fis.
Nu se faceau UTC-isti in timpul scolii elementare ca noi faceam 7 clase si nu aveam varsta, vorba Anei Blandiana din poezia ei Partid, cand a cuprins-o disperarea ca nu avea varsta sa devina si ea mare scula pe bascula ca eleva UTC-ista, banuiesc. In clasa a VIII-a aveam eu alte preocupari. vedeam lucruri marete, vroiam sa scriu o lucrare monumentala in limba latina - GEOGRAFIA ORBIS TERRARUM - chiar desenasem si o coperta, adica lucrul cel mai greu. Avandu-l coleg pe Iacovita Ioan, colegul ce stia pe dinafara toate poeziile lui Eminesc, m-a prins un chef nebun de a scrie versuri. Dar cel mai mult imi placea sa fac gimnastica in splendida sala a liceului Dimitrie Cantemir de la Breaza, care a functionat ca Scoala medie Internat cu Practica in Productie, dupa model rusesc, cat timp eu a,m fost in primul an de liceu. Asa ca m-am trezit ca semnez un tabel sa primesc un carnet pe care am pus o semnatura, ceva foarte sic, adica numele meu in limba rusa, doar ma numeam Ivan... Dar totul a fost extrem de interesant ca in calitatea aceasta de UTC-ist am fost recompensati cu excursie de vreo trei autocare la Mamaia, in vara anului 1962, pentru trei zile. Am vazut intaia data marea si am stat la Mamaia, la hotelul Aurora, unde de la etajul al saptelea se vedeau luminile de pe faleza si marea si seara era atat de frumos! camera avea linoleum si am stat cate doi in camera. De cate ori am revenit in Mamaia, m-am uitat cu nostalgie la balconul acela de pe colt de la etalul sapte al hotelului Aurora. Am vazut atunci, in liceu, dupa ce am fost primit in randurile UTC cum se purtau ceilalti. Nu mai era la fel. deveniseram mai sobri, mai importanti si culmea, deja schimbarile vizau luari de atitudine. Era un coleg care venise de acasa cu o carte de POESII de Eminescu, editia Maiorescu. Nu dupa mult timp i-a disparut cartea si a fost gasit si hotul, unul B. Tatal acestui B era tamplar de undeva de langa Ploiecti si a venit sa ne tina noua o lectie despre nu stiu de morala, cand de fapt el avea un fiu hot si basta. A vorbit nesimtitul o ora si chiar mai dorea sa ne manance si pauza dar norocul nostru ca profesorul de istorie care urma sa intre in clasa a curmat cea mai penibila postura a unui tata care in loc sa-i fi tras o chelfaneala in fata clase fiului sau cel hot, ne vorbea noua de oarece valori si educatie, nedata fiului sau. Colegii UTC-isti mai mari l-au pus la zid si l-au arata cu degetul si s-a aflat ca avea el si un complice, pe unul de la o casa de copii, un blond spalacit, la care s-a gasit in dulap o punga de chei de geamantane, cu care ei doi cotrobaiau la fiecare dintre noi ori de cate ori gaseau pretextul de a merge la magazie sau noaptea vizionau dulapurile colegilor, pentru ca nu era voie sa se puna lacate la ela. Asa ca intrau ca prin branza.
Cand am venit in clasa a IX-a la liceul Al. Odobescu din Pitesti, chestia cu UTC-eul n-a mai existat sub forma unei chesiuni speciale. Acolo toti elevii erau deja UTC-isti si nu mai era nicio problema de diferentiere. Nu-mi amintesc sa fi fost sedinte de UTC pe clasa, pe liceu sau sa fi fost vreo actiune care sa marcheze existenta mea de licean ca fiind ceva special, facut politic. Daca mergeam la olimpiade, o faceam ca asa vroiam eu, daca mergeam la cenaclul literar era vointa mea, daca mergeam sa-l vad le Lovin sau pe Dobrin o faceam ca aveam placerea de a vedea fotbal ca antrenamente pe stadionul de pe Raurilor de la strand. Incepuse chestia cu statul in noaptea de Inviere in scoala, fara cenaclul Flacara deoarece acesta a aparut mult mai tarziu. Stiu numai ca intr-o astfel de noapte la liceul Balcescu directorul i-a gasit baricadati pe un el si o ea si a vuit tot orasul. Mi se pare ca de gura lumii cei doi s-au si casatorit si toti au ramas cu gura cascata cand cei doi T, ca familie au facut si facultate. Ca UTC-ist numai carnetul a fost suficient, sa dovedesc ca aveam aceasta calitate. mai mult, in orice documentatie faceam trebuia sa-mi arat originea sociala si dadea excelent daca erai fiu de muncitor si dupa aceea trebuisa sa dezvolt si cateva propozitii despre faptiul ca am fost pionier din clasa a... si ca am intrat in UTC la data de...
Dupa liceu, am intrat la facultate. Acolo se simtea aerul ceva mai dens al politicii. Erau acolo si studenti proveniti din campul muncii, cu carnet de partid, trimisi de partid sa invete carte, sa improspateze patura intelectualitatii date deoparte de revolutia comunista. In anul intai eram membru Asociatiei Studentilor si stiu ca aveam sedinte dar era esential sa luam abonamente la revista Viata Studenteasca. Erau si intalniri in Aula cu personalitati dar erau si sedinte ale studentilor din asociatie, in care se puneau tot felul de probleme dintre care cele sociale cu caminul, cu cantina, cu sala de lectura, erau esentiale. In anul al II-lea am simtit cel mai mult ce insemna atitudinea. S-au intamplat niste lucruri dintre care unii l-au batut pe un coleg care intamplator era fratele secretarului PCR pe ASE. In amfiteatrul I s-a facut o sedinta dura, care s-a lasat cu exmatriculari si alte sanctiuni. Acolo l-am vazut pe un tip, viitor coleg in ASE care a luat atitudine fata de un altul, reusind sa fie respectivul exmatriculat numai ca a zis ceva despre fata unuia ca cere pumni, dar acela cu fata nu avea nicio legatura cu contextul. Numai ca a fost pusa in balanta gravitatea problemelor care se dezbatreau cu usurinta de a trata o alta problema a nefericitului sanctionabil care a fost si exmatriculat.
In studentie mi-am vazut de treaba mea. Trebuia sa invat sa-mi mentin bursa. Imi placeau disciplinelke si cautam sa inteleg cat mai bine. Nu eram primul dar nici ultimul nu eram din anul meu. Asa s-a facut ca prin anul al III-lea un coleg m-a luat de o parte si am inceput sa discutam. A vrut sa stie ce sunt parintiimei, daca mai am frat si cu ce se ocupa ei. Eu cate masele am in gura si tot asa.
Eu imi vedeam de treaba mea, mergeam la practica, imi faceam proiectele si referatele. Nu ridicam probleme pe niciunde. La camin eram recunoscut ca unul care mergea pe terenul de la Agronomie si se lupta cu niste roti de vagoneti. Cu colegii mai mari eram in bune relatii, ba chiar ajunsesem sa discut lucruri foarte serioase, pentru ca intelegeam bine despre ce era vorba si desi ei erau cu multi ani mai mari decat mine, eu stiam mult mai multe lucruri despre viata decat ei. Probabil acest lucru m-a ajutat foarte mult in ceea ce a urmat.
Cam toti tinerii de peste 15 ani erau UTC-isti si mi se pare ca ramaneau astfel pana pe la 25 de ani, dupa care nu mai erau nimic sau erau membri PCR, ca era si acolo o competitie. Cine vroia sa ramana in armata, in comert exterior, in securitate, in invatamantul superior, cine dorea o functie de conducere sa zicem director sau sa plece in strainatate cu serviciul la o ambasadasau la o bursa, neaparat trebuie sa fie membru PCR. Altfel nici nu se incepea un dialog cu nimeni. Si asta pentru ca se presupunea ca la primirea in partid s-a facut un dosar, s-a facut o analiza si daca cei ce te cunosteau foarte bine ziceau YES, insemna ca erai cat de cat o persoana de incredere. Pana la proba contrarie, caci multi erau pisici blande pana intrau, faceau pe dracu-n patru sa capete incredere si daca aveau o plecare in strainatate, acolo ramaneau si nu mai erau nici iubitori de glie, nici trasaturi moral-politice nu mai aveau, nici nimic. Cu mine lucrurile au mers liniar. A venit la mine cel care conducea grupa de partid din seria de Mecanizare anul IV si mi-a zis ca s-a gandit el, au analizat si ceilalti membri de partid de acolo si au ajuns la concluzia ca indeplinesc calitatile sa devin membru de partid. M-am bucurat, pentru ca erau membri de partid studenti foarte buni, mediile fiind un criteriu in acest salt. mai era o chestiune ca la 100 de muncitori trebuiau primiti 5 studenti si una bucata cadru didactic. La profesori era durere mare caci saracutii de ei nu promovau nici macar pe lector daca nu erau membri de partid. Am zis da din prima pentru ca imi doream sa raman in invatamantul superior. Colegi cu medii mai mari decat a mea nu au avut acces la catedra tocmai pentru ca nu erau membri de partid, nu stiu din ce motive si deci nu indeplineau criteriul de baza, caci in acea societate chestia cu profesionalismul, ca si acum, nu avea si nici acum nu are prea mare pret. Am completat un dosar destul de stufos, cu date despre parinti si frati si am fost pus sa citesc statutul PCR si documente de partid. oricum, documentele le stiam ca aveam discipline unde profesorii veneau sa teoretizeze ce glasuia cu o zi mai inainte iubitul conducator. Si intrau ei in detalii la care vorbitorul oficial nici in visurile sale cele mai colorate nu avusese in intentie sa zica ce ziceau ca detaliere profesorii mei, pentru care aveam respect deoarece una se zicea in scripte si alta nuantau ei, aducandu-ne cu piciorusele pe pamant.
PCR-istam devenit intr- seara, cand dupa o adunare generala s-a pus in discutie dosarul meu. Colegul de serie care era si organizator PCR pe serie a citit dosarul meu, cu recomandari date de colegi dar si de profesori. M-am ridicat in picioare. Mi s-au pus intrebari, in principal despre cum invat, cum ma pregatesc, ce vreau sa fac in viata. Dupa aceea au vorbit colegi, spunand lucruri frumoase despre mine.Pentru prima data l-am auzit vorbind pe profesorul Geo Vasilescu cu care avusesem candva niste discutii in calitatea mea de sef de an cu asociatia studentilor. Nu mi-am inchipuit ca un om are puterea de a sintetiza in cateva cuvinte activitatea altcuiva, pentru ca ceea ce a zis acel om parca le citea de undeva din mine, atat de exacte erau toate. In final, s-a supus la vot si cu unanimitetae am fost primit in randurile PCR dupa care am citit angajamentul de a apara valorile socialismului, de a-mi iubi tara si de a face lucruri bune. Acum tot asa jura toti, numai ca pe vremea aceea nu se statea cu mana pe Biblie si nici nu se incheia cu Asa sa-mi ajute Dumnezeu!. Parca se fura mai putin atunci. La cateva zile am mers la Centrul Universitar de Partid Bucuresti - CUB si am primit carnetul de menbru de partid, fara a fi o sedinta festiva. Din acel moment ma consideram a fi comunist. ce insemna asta aveam sa vad in timp si mai ales dupa 1980, pana la revolutie si dupa cat cuprinde.
Am participat la sedintele grupei de partid din serie care tot pe invatatura erau axate. Anul IV siu anul V au curs lin, fara evenimente. catre final insa a aparut un incident descifrat multi ani mai tarziu, legat de cineva care a facut o turnatorie la securitate, cum ca primii patru baieti din serie am vrea sa resturnam oranduirea de stat. Am fost anchetati si s-a dovedit ca a fost o mare mizerie. Cineva dorea sa ramana in invatamant lucru posibil daca ramaneau vacante cele patru pozitii. Nu s-a finalizat precum pewrsoana vroia si cand am aflat adevarul, la un prea plin de pahare de vorba, mi-am dat seama cat de mare este mizeria la unii oameni. dar asta era floare la ureche.
dar ca sa concluzionez: partidul nu mi-a dat nimic. Nu m-a dat casa. Nu mi-a dat functii de conducere. Nu mi-a dat bursa in strainatate. Nu m-a promovat. daca pana in 1989 am facut ceva, acel ceva a fost exclusiv prin munca mea sau prin contributia mea in cadrul unor echipe si nimic altceva. Promovarea pe asistent titular s-a facut ca asa zicea legea si eu eram inscris la doctorat. Sustinerea tezei de doctorat s-a facut ca am elaborat teza, nu pentru ca eram embru PCR. De promovat pe lector am fost promovat nici ca eram membru de partid, nici ca aduceam sefului detergent sau wisky sau ca-l duceam la restaurantul chinezesc, ci pentru ca aveam doctorat, cand nenumarati lectori facuti la cinci ani vechime, nu aveau titlul obtinut sau teza sustinuta. este adevarat ca am primit functii de partid, dar eram deja lector doctor, asa ca acele functii au insemnat munca si nicidecum avantaje.
Am fost secretar cu probleme organizatorice la seria D in doua randuri, adica patru ani. Acolo am invatat sa fac dosare de primiri in partid sa le zic beton, adica daca faceam un dosar niciodata nu am fost chemat sa mai fac corectii la el. Am invatat meserie de la un profesor care era la Comotetul de partid al ASE, om special care m-a invatat meserie nu gluma, pentru ca el stia meserie. Eu trebuia sa ma ocup si de cotizatii. Atunci am vazut ce inseamna sa fii profesor la catedra de matematica. Doamnele erau pline de aur si profesorii de acolo plateau coticatia pe tot anul la sedinta de partid din octombrie. sa concluzionez ca isi permiteau pentru ca dadeau meditatii? Gurile rele ziceau asta. Eu zic numai ca ei, matematicieni fiind, se chiverniseau cu mult mai bine decat noi, vulgul si de acolo de la calculele despre dobanda regresiva, de la alte probleme de actuariat, rezulta ca ei trebuie sa plateasca totul gramada. este numai o inchipuire ce s-a intamplat in 1975 cand o droaie de profesori de ma catedra de matematica au fost dati afara pentru matrapazlacurile de la admitere. Nu de putine ori a trebuit sa pun din buzunar cate 114 lei cat era cotizatia de full professor, ca respectivii ziceau ca au platit si nu o facusera. Pana l-am rugat pe Ilie N. sa se ocupe el de subiect si i-a executat fara mila, punandu-i pe acei nesimtiti sa-si plateasca cotizatiile. In cei patru ani, doamna Florica W a fost secretara de partid pe serie si au fost primiti numai studenti merituosi in randul membrilor PCR. Ma pot lauda ca am inceput cu studenti cu media 10 si am continuat cu studenti cu media 9,96 chiar daca pe la colturi se ziceau anumite lucruri despre ei, asa cum zice romanul pismos. Asa se explica faptul ca in seria lui Constantin D, criticau pe colegii lui ca trebuie sa invete mai bine, desi cea mai mica medie pe sesiunea de examene la studentii comunisti de acolo era peste 9,60.
fara a avea o explicatie, am fost mutat la seria A si acolo, fara sa inteleg mare branza, am ajuns secretar de partid. Mult mai tarziu aveam sa aflu ca un coleg, cam bagaret isi dorea sa devina conferentiar si cei din jur nu agreau acest lucru. El facuse ceva manevre sa devina secretar de partid pe serie si astfel isi netezea drumul spre acea functie academica. Ca sa nu i se indeplineasca visul, maestri de ceremonii fine au facut o manevra de nota 10. Au facut propuneri, 7 la numar. A fost introdus un necunoscut, adica eu. necunoscutul a fost recomandat de profesori si de studenti din seria A pe care nu-i vazusem niciodata. Asa am obtinut unanimitate, iar al optulea, a fost exact cel care isi dorea sa fie primul. Nu a ocupat nicio functie in biroul organizatiei de baza- BOB. Omul m-a urat si in 1989 a vrut sa-mi plateasca polita, nestiind ca eu am cazut ca musca-n lapte in tot jocul in care el era o marioneta, nu amestrul papusar.
Ca secretar nu am avut zile insorite foarte multe.
Cel mai bun prieten al meu a depus actele de plecat in Izrael si i s-au aprobat. trebuia exclus din partid, lucru care l-am facut, dar in acea maniera care mi-a permis sa-l insotesc la aeroport si pe el in 1987 dar si pe soacra lui in decembrie 1989.
Am prins chestia cu miscarea transcedentala si erau acolo si niste doamne de la catedra de limbi straine, care tremurau ingrozitor. Nu facusera ele prea mare branza si schema s-a oprit cu mult inainte de a ajunge la ele. Nu am dat curs niciunei solicitari venita de la colegi rautociosi care le si vedeau puse la zid, ei stiind si alte detalii.
M-a impresionat urat atmosfera din randul studentilor care veneau la mine cu tot felul de turnatorii. Era unul cu un carnetel si nu stiam cum sa-l opresc in a vorbi vrute si nevrute.
A trebuit sa merg urgent la Nazarcea sa aplanez un conflict. Un coleg mai rigid reusise performanta de a-i face pe studenti sa nu mai iasa in camp, ca forma de protest. Era atunci secretar PCR pe facultate un fomn A care fusese ceva diplomat in Turcia parca si care fusese impus ca sa i se dea si lui o sinecura dupa ce indeplinise functii si fusese retras. M-am dus la studenti si le-am spus ca voi lucra si eu cu ei. Asa am si facut.
Le-am zis ca nu am cum sa-i sanctionez ca eu lucrez cu studenti dinanul IV si ei sunt abia boboci. cand au vazut ei ca nu notez nimic, ca nu fac gat si ca muncesc cu ei, din prima zi am aplanat conflictul si la final ne-am strans mana si cu multi dintre ei am facut lucrari de licenta si chiar daca ne-am intalnit ne-am amintit cu mare placere de acele vremuri.
Am avut si momente bizare, date de un personaj, care isi dorea sa fie principial dar care avea o placere nebuna sa umileasca oameni. Asa s-a intamplat cu studentul B.G. care pentru a intra in partid a trebuit sa faca fata unor furci caudine ridicate ca obstacole artificiale de acest IG, politruc inrait si limitat.
Bag seama ca functia a fost vanata de un coleg drept care dupa doi ani am redevenit un om liber ca pasarea cerului, care cunostea niste detalii teribile si care pe cat a putut a tinut piept unor perturbatii de care acum imi aduc aminte si zambesc.
Ma mandresc cu faptul ca am avut posibilitatea sa colaborez cu profesori dintre cei mai valorosi. Amintesc aici pe prof.dr.doc. N.N Constantinescu, pe prof.dr. Ludwig Grunberg, prof. Gheorghe Tomescu, prof.dr. Geo Vasilescu, prof.dr. Steliana Cretu, prof.dr. Florian Druta, prof.dr. Vasile Macoviciuc, prof.dr. Ileana Constantinescu, sa nu dau decat cateva nume, lista continuand inca.
Sedintele de partid, la care sa fiu cinstit nu lipseam niciodata erau un bun prilej de a mai schimba cate o vorba cu profesori de la alte catedre. Mai aflam un banc, mai barfeam pe cate unul care-si datea cu stangu-n dreptu. Sau mai comentam cate o toaleta excentrica a vreunei colege care se intrecea pe sine in a arata exact ceea ce nu trebuie, incat doamnele din jurul nostru ne atrageau atentia sa vedem lucruri de care in alt context m-as fi jenat teribil. dar la sedinta, nu. Acolo isi dadeau masura cei care aveau tendinte de afirmare pe alta traiectorie decat cea profesionala. In timp ce profesorul Stoica de la catedra de drept ne spunea la informarea politica despre un candidat la postul de vicepresedinte al celei mai puternice tari ca a fost prins cu o balerina, multi dintre vorbitori se opreau sa ne pisalogeasca despre tot ce a glasuit sau vizitat ceausescu pe unde a fost. Altii veneau sa ne citeasca de-a dreptul din ziare. cand mi-a venit si mie randul sa fac informare politica, am vorbit despre un taran dintr-o comuna de prin Moldova care isi exprima nemultumirea ca facuse o recolta fabuloasa de porumb boabe la hectar si ca vroia in anul urmator sao dubleze. Plecand de la aceasta aberatie, am zis ca insul are experienta, ca stie taranul roman despre ce e vorba, ca ala este si serios si ca ceea ce propune el este de bon ton. Asa ca pornind de la acele fapte si idei se impune ca sa se modifice prevederile documentelor aflate in dezbatere pentru congresul XIV al PCR si sa fie crescute productiile agricole la porumb asa cum zicea acel taran. Colegii isi dadeau coate si unul dintre ei mi-a zis ca macane rau de tot. dar eu eram atat de serios...
Tot ca membru de partid am urmat cursurile universitatii de partid, unde am luat si zece in final si unde tovarasa Clatici m-a apreciat foarte mult pentru lucrarea de absolvire pe care o facusem cu crampeie din versurile lui AP despre care in folclor se zicea ca:
N-are c.. si n-are c..
Ceausescu Nicolae
Cat sa pupe intr-un an
.... Adrian
Si am delirat eu acolo de nici eu nu ma credeam in stare sa eman acele texte dar stiam cui ma adresam. La final, profesorul care ne condusese in timpul anilor, m-a oprit si mi-a reamintit ceea ce recitasem eu cu multi ani in urma in catedra ca parodie dupa Arghezi, spunandu-mi ca a inteles cu mult mai bine ceea ce am vrut sa spun dar e bine pentru mine sa fiu mult mai prudent ca nu intotdeauna voi intalni tipi care sa nu-si dea seama ca exagerarile mele au o tinta strict legata de evidentierea ridicolului situatiei in care traiam si ma balaceam ca toti ceilalti patru milioane de membri PCR.
Cand eram si eu ceva pe la partid am avut ocazia sa vad colegi nemembri de partid dornici de a forta intrarea. saracii nu-si dadeau seama ca se pun in situatii delicate asa cum s-a intamplat cu o colega care a primit carnetul rosu in noiembrie 1989. Un altul C., plecat apoi in Franta cu acte de disident, avea un dosar cu nenumarate file si saracul, nu era zi de la Dumnezeu sa nu-mi mai aduca o piesulita care sa-l ajute sa. Dar la revolutie el era cel mai vehement. S-a dat si la mine. Insa in dulapul de la etajul 6 a carui cheie o pierdusem se afla dosarul lui. Nu aveam cum sa deschid acel dulap dar i-am reamintit numai ca dosarul lui exista si sa taca, sa ma lase in pace ca nu este el cel care sa ma arate cu degetul, stiind ce javra era pe toate planurile, caci de aceea avea usile inchise in nas. Nu degeaba se spune ca la Revolutie apele scot la iveala numai gunoaie. Sa vedem ce a iesit in 23 de ani, caci putini sunt oameni de valoare, care se lupta pentru binele tarii si nu urmaresc sa faca averi cu nemiluita.
A venit decembrie 1989. Parca plutea ceva in aer. Ceva care prevestea o schimbare. La inceput lumea nu a inteles prea mare lucru. Chiar in 22 decembrie erau multi care parau la Comitetul de partid ca oamenii din centrul de Calcul mersesera sa-i vada pe cei de pe platoforma de la Pipera care strigau Veniti cu noi!, nu sa se alature lor. Si mai rau, unii colegi vorbeau asa de urat despre evenimentele de la Timisoara incat ma intrebam daca aceia erau oameni, sa nu zic intelectuali sau mai rau, profesori universitari plini. Si o ziceau cu voce tare. Pe 23 decembrie cand am venit in ASE am vazut pustiu. Batea vantul in cladirea veche. rectorul, comunist infocat, disparuse. La Comitetul de partid erau oamenii in paltoane, susoteau intre ei si nu le venea sa le creada ochilor ca le fuge pamantul de sub picioare. Vorbeau despre un fost secretar de partid de la Olt care se ascundea cu nevasta cu tot pe nu se stia unde, cainandu-i. Ceea ce fusese o constructie solida, fara temelie insa, s-a naruit intr-o clipa. Pentru persoane care la inceput crezusera sincer ca se dorea, ca si acum, o societate mai buna, cu timpul acestea si-au dat seama ca este vorba despre o himera atata timp cat zaharul se dadea pe cartela, cat nu era carne la liber, cat salamul acela puchinos si parizerul din soia se dadea cu buletinul cate 200 grame de om, cine sa mai creada ca ne indreptam spre comunism in zbor, asa cum glasuia un cantec. Tot ce pe minciuna este cladit, se duce dracului cat ai bate din palme, vorba mamei, Dumnezeu s-o ierte.
Ecologismul era ceva excentric si Mircea radu Iacoban, poet dar cunoscut mai mult de la transmisiile sportive de fotbal in special, mi-au creat senzatia ca Miscarea Ecologista inseamna ceva nou, adica nu este un partid, este ceva prin acre te apuci sa faci lucruri interesante. Sediul era undeva pe strada Olga Bancic, nu departe de ASE, o laterala din Bd Dacia. M-au convins mai multe aspecte si am fost printre primii 100 care au depus adeziune. cand m-am dus sa-mi iau legitimatia, acolo misunau tot felul de indivizi si cand am vazut ca numarul legitimatiei mele este aproape de 200 si am auzit un fatoi zicandu-mi ca primele 100 sunt rezervate, m-a cuprins o scarba adecvata si i-am dat dracului cu ecologia lor cu tot. de fapt nici nu trebuia sa ma mir, ca la ciolan se infigeau tot nesimtitii, iar in anivitatea mea am crezut ca dupa 22 decembrie lumea s-a schimbat.
Cum sa se schimbe lumea, cand oamenii au ramas aceiasi? Dupa un timp am mers sa-mi depun demisia. Acolo fluiera vantul ca se alesese praful de miscare cu ecologie cu tot. Am lasat-o unui portar, cred beat si el mi-a zis ca o va da celui care mai trece din cand in cand pe la sediu. Asa s-a terminat si trecerea mea prin ecologie, ca un fas stupid de si eu ma intreb cum am putut fi atat de fraier sa merg intr-o directie care s-a dovedit a fi o fundatura, ca mai toate directiile care s-au deschis in acel sfarsit de decembrie 1989.Dar aventura mea politica nu s-a incheiat aici. A continuat.
PDSR-ist am ajuns asa incetul cu incetul, dar sigur.
Prin 1992 nu stiu cui i-a venit ideea sa arunce in targ ca eu am fost securit. S-a vorbit cu voce tare. Se stie din batrani ca hotul striga:hotii! Trebuia sa ma apar si am facut-o incat tartorul si-a inghitit limba, el insusi nefiind feciara neprihanita in problema invocata. Totusi, la propunerea unui domn special, am facut o cerere de a intra in PDSR-ul lui Ion Iliescu, aratandu-mi-se ca este singura mea sansa sa fiu lasat in pace. Si asa a si fost. M-am dus la organizatia de sector 4 unde cunosteam niste persoane si nu am decat cuvinte de lauda pentru cei de acolo. Aveau un respect deosebit pentru mine, pentru ca eram profesor universitar, cu titlu, nu inchipuit cum fac foarte multi care-si zic asa desi sunt asistenti sau lectori. Mergeam la sedinte, eram destul de activ propunand chestii pe care le stiam foarte bine din zona informaticii. Cand s-a organizat tabara de vara de la Tusnad am luat vreo trei studenti de acolo si i-am dus, caci eu eram director de tabara. M-am ocupat si de campania electorala din 1996 si chiar eram pe liste de deputati dar pe pozitie neeligibila. Am trait si acolo momente delicate. cand s-au facut propuneri de primari, au fost autopropuneri. Sapte persoane s-au autopropus. A iesit pe prima pozitie un domn cu nume de pasare rapitoare. A candidat si a pierdut. La consilieri au fost propuneri din sala. Cineva m-a propus si pe mine. S-a votat. Spre surpriza mea am iesit cu unanimitate. Pentru mine a insemnat mult, pentru ca asta arata ca nu sunt o javra stupida, care latra si musca sau sta tolanita la soare. Am avut surpriza ca cineva a zis ca restul de sase autopropusi, sa nu fie si ei ceva? Asa s-a facut ca au fost lipiti in fata si eu din primul am devenit al saptelea. M-a deranjat teribil si dupa alegeri, unde am vazut cu se pierd niste alegeri desi esti la putere, m-am exilat in Grecia. Zicea sotia ca m-au cautat pentru chestia cu consilieratul la sector dar palma primita fusese prea dureroasa. In plus, nici nu canta cocsul meu pe gardul lor.
Eram sef de catedra si prin 2002 se dorea infoiintarea unui ceva acolo care sa includa intelectuali, ca o replica la GDS. Drept care mi s-a zis sa merg si eu la sediul de la Universitate. M-am dus. Era acolo mult popor. O femeie de la prezidiu, deputata de-a lui Marean, care s-a mutat la PUNR dupa 2008, a inceput sa stea de vorba cu oamenii. se recomandau ei si-si ziceau ce si cum, fiecare dorind sa se prezinte intr-o lumina cat mai trandafirie pentru a fi asezat la loc de cinste la masa cu bucate. la un moment dat, nefericita a zis cu voce tare avem atatea profesori universitari... drept care m-am ridicat si am plecat. Ma jignise persoana in amoroul propriu ca sa zic asa. Mi s-a spus mai tarziu ca a intrebat cine e ala si i s-a raspuns ca era singurul full profesor. cetateana m-a sunat la telefon. Drept care i-am spus ca nu ma intorc din drum, sa gaseasca alt tampit, nu pe mine. cam asa s-a incheiat cariera mea politica. In scripte mai sunt acolo dar faptic m-am lasat. ii sfatuiesc pe tineri sa-si faca mai intai o pozitie si pe la 45 de ani daca sunt solicitati sa intre in politica sa se gandeasca de trei ori. Mama, Dumnezeu s-o ierte imi zicea:Ioane, daca e vorba de un botez, fa-o! E bine sa crestinezi un om. Daca e vorba de o nunta, ocoleste casa de trei ori si mai stai de te mai gandeste, daca o faci.
Nimic este exact ceea ce imi trebuie acum. daca m-as mai duce undeva, sa fac politica cu siguranta ca as face infarct. As face infarct ori ca, ori ca ca. Adica de bucurie daca mi s-ar da un ciolan de ros, pentru ca acum nu mai am dintii de otel sa ma infruppt si sa sfasii halci corespunzatoare poftei ce-o phtesc. Sau de durere ca nici in ceasul al doisprezecelea nu prind si eu un tren, pe care oricum n-am cum sal prind din simpul motiv ca nu am nume politic. Un bun prieten mi-a deschis ochii si mi-a zis sa ma consolez. Cuma ar fi ca eu un Ivan sa candidez la functia suprema in stat? Si daca as castiga-o cum ar fi sa spuna crainicul cand as fi cu mainile pe piept ca la ora 12 fix, sicriul cu corpul neinsufletit al presedintelui Ivan este coborat in cripta. Nu suntem totusi la Kremlin. Nici rusii nu au avut un presedinte care sa aiba in nume ceva cu Ivan. Eu inca mai am simtul realului sa nu zic al penibilului si imi stiu lungul nasului. Asa ca nici ca gluma nu mi-as inchipui crearea unui context din care sa ies sifonat si mai ales umilit. In politica terfelirea este ceva in loc de bunaziua. Dar sunt si avantaje. ma rg, cine apreciaza acele avantaje, cand se stie ca in afara de patru scanduri nimeni nu pleaca cu mai mult. dar raman urmasilor, zic unii. Ma multumesc sa fiu nimic si atat. Acum am alte planuri, care sunt secretele mele si daca le voi duce la indeplinire se vor vedea, daca nu, nu si atat.
In calitatea de nimic politic am vazut multe tari.
In aclitatea de nimic politic m-am bucurat de fiecare zi pe care am trait-o.
In aclitatea de nimic politic am facut ce am vrut nu ce m-ar fi comandat altii.
In aclitatea de nimic politic am stat drepti in fata constiintei mele, nu a altora.
In aclitatea de nimic politic m-am facut pres in fata primului meu nepot.
In aclitatea de nimic politic traiesc asa cum imi doresc.
In aclitatea de nimic politic nu imi este rusine de nimic din tot ce am facut.
Punct.
Nu merita, de ce sa ma straduiesc...
